Există sculptori în marmură, în metal, în lemn, materiale tari, făcute să reziste. Ea însă a ales contrariul: lucrează cu cea mai firavă materie cu putință – coaja de ou. Suprapune coajă peste coajă și sculptează totul în fragilitatea lor, fără accesorii, fără trucuri. Fără alte materiale. Doar lumină, răbdare și coajă de ou, un material imprevizibil, neiertător, care se poate distruge dintr-o singură mișcare greșită.
Și totuși, din ceea ce se poate sparge atât de ușor, ea construiește opere de artă care uimesc și emoționează, opere care rămân. Nu ca simboluri ale fragilității, ci ale forței care se naște din fragil, scrie Revista Cariere.
Octombrie 2025. Osaka, Japonia. În Pavilionul României din cadrul World Expo Osaka 2025, în fața unui kimono, o doamnă japoneză în vârstă stă nemișcată. Lacrimile îi tremură în colțul ochilor.
Nu este un vizitator obișnuit... e o fostă profesoară de kimono. Știa cum se poartă o ținută imperială, cum se leagă un obi, cum se așază un guler perfect, cum se citește un simbol ascuns în firul unei țesături. Învățase sute de eleve să respecte tradiția, văzuse mii de țesături, studiase mii de tehnici.
Și totuși, ceea ce vedea acum o uimea dincolo de tot ce știa, dincolo de orice lecție predată. Pentru că în fața ei nu era mătase. Nu era brocart, satin sau crep. Era doar coajă de ou. Un kimono ce nu fusese țesut, fusese construit. Fragment cu fragment. Detaliu cu detaliu. Sute de linii „sculptate” cu motive românești și simboluri japoneze, mii de fragmente unite cu o uluitoare măiestrie.
A privit lucrarea minute în șir. Apoi, a închis ușor ochii, a făcut o reverență – ojigi – așa cum o cere respectul în fața artei și, cu vocea încărcată de emoție, i-a spus artistei care o privea: „Am așteptat trei ore doar pentru a intra în pavilion. Fiecare secundă a meritat. Mulțumesc”.
Profesoara a plecat zâmbind. Cea care a rămas cu ochii în lacrimi a fost creatoarea kimonoului: Cristina Prisacariu, o româncă din Botoșani pe care Japonia a provocat-o să modeleze fragilitatea și să o transforme în artă.
Așa am cunoscut-o pe Cristina. Pe Facebook. Prin lacrimile unei doamne profesoare și prin felul în care a povestit acest moment. O emoție care mi-a dat de înțeles că, înainte de a fi artist, Cristina este un om care simte lumea altfel: cu smerenie, cu grijă, cu respect pentru tot ce atinge. Și că, în spatele acelui kimono, nu stă doar măiestria, ci și o formă de artă rară, care poartă în ea puterea unui destin.
Un curaj artistic care m-a intrigat: cum poate cineva să transforme ceva atât de absurd de fragil într-o capodoperă? Așa că am vrut să o cunosc.
La Expo 2025 Osaka, kimonoul „Renașterea” nu a fost doar piesa centrală a expoziției Cristinei Prisacariu. A fost declarația ei de identitate, felul în care a vrut să-și spună povestea. O poveste despre România din care a plecat și Japonia în care s-a regăsit, așezate una lângă alta.
Realizat din 17 tipuri de coji de ouă – de la struț, flamingo și pinguin, până la păun, papagal și emu –, kimonoul este rezultatul a peste un an de muncă. Un an în care Cristina a tăiat și a șlefuit, cu o precizie care nu accepta greșeli, până când fiecare coajă de ou s-a supus formei. Apoi, le-a unit una lângă alta, ca pe niște amintiri care se căutau, se recunoșteau, se îmbrățișau, până când fragilitatea a început să curgă ca o mătase fină. O țesătură rară, pe care Cristina a înnobilat-o așezând pe ea simboluri japoneze (Tsuru, Kintsugi, Aizome) și motive românești (ia, poarta maramureșeană, Cucuteni). Împreună, ca dorul și apartenența: România care a rămas în inimă și Japonia care i-a devenit acasă.
Când a plecat din Botoșani spre Japonia, Cristina avea puțin peste douăzeci de ani și nu visa la galerii, premii sau titlul de artist. A plecat pur și simplu cu dorința de a vedea o altă lume și de a înțelege de ce, dincolo de geografie, oamenii trăiesc altfel.
Dar până să-i înțeleagă pe alții, s-a descoperit pe sine. Nu într-un atelier de artă, ci într-o școală pentru copii hipoacuzici. Le arăta cum se încondeiază ouăle când în privirile lor a văzut emoție, curiozitate și un fel de înțelegere fără cuvinte. Așa și-a dat seama că un material fragil poate să spună povești puternice și că fragilitatea poate fi limbaj.
Pe 23 decembrie, Cristina împlinește 43 de ani. Și, cumva, rândurile acestea aș vrea să se întoarcă la ea ca un dar din România. Un dar pentru o artistă rară, care a reușit să emoționeze Japonia cu o coajă de ou. O artistă în mâinile căreia fragilitatea devine curaj, identitate și o punte între două lumi.
Cristina, ai plecat din Botoșani și ai ajuns în Japonia, una dintre cele mai diferite lumi posibile. Care a fost scânteia care a aprins această alegere?
M-a atras mereu dorința de a descoperi lumi noi, necunoscutul, provocările, dorința de a-mi depăși limitele. Plecarea în Japonia nu a fost o decizie planificată, ci mai degrabă o chemare, o dorință de a mă apropia de rafinamentul tradițiilor japoneze. Când am pășit prima dată pe pământ japonez, am știut cu adevărat că am ajuns exact unde trebuie. Am simțit acea liniște profundă pe care ți-o dă un loc în care sufletul tău este înțeles fără cuvinte. Am simțit că pot începe o viață nouă, că mă voi descoperi în continuare.
Făcând o paralelă, este exact ca simbolul oului din arta mea, care exprimă un nou început: este fragil, dar plin de potențial.
Privind înapoi, crezi că tu ai ales Japonia… sau Japonia te‑a ales pe tine?
Cred că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile și mi-a dus pașii aici. Îmi doream să mă regăsesc și să mă descopăr mai mult. Eu cred că ne-am ales reciproc, pentru că Japonia mi-a oferit un spațiu în care gingășia și delicatețea sunt privite ca niște forțe, iar eu aveam nevoie să mă exprim și să îmi găsesc puterea în fragilitatea mea. Japonia, prin cultura ei, m-a primit cu răbdare și respect, cu acea tăcere care te face să te observi pe tine însăți, să te analizezi și să îți cauți puterea interioară.
Cât de aproape mai e România pentru tine azi? Ce din tine a rămas iremediabil românesc?
România este adânc înrădăcinată în sufletul meu. Este locul unde m-am născut și am fost botezată. Nu este zi în care să nu îmi amintesc de părinții mei, de ulițele satului bunicilor mei, de mirosul cozonacului sau de culesul fructelor în copaci.
Cred că pot spune că sensibilitatea mea este pur românească, și mă refer aici la acel sentiment al emoției simple, sincere, calde, care vine din lucruri mărunte. România se regăsește în felul în care privesc oamenii, în gesturile mele când interacționez cu ei, în gândurile pe care le transmit lor. Românul este, în esență, un om bun și primitor!
Există un moment, un miros, o melodie, ceva mărunt, care te întoarce mereu acasă, măcar pentru o clipă?
Mirosul de pământ ud după ploaie îmi amintește de curtea bunicilor, iar o melodie de fluier, un colind sau chiar și foșnetul frunzelor îmi aduc România în suflet.
Japonia e țara rafinamentului și a perfecțiunii. Cum se simte „românitatea” ta acolo?
Se simte ca o flacără caldă într-un templu liniștit. Japonia este disciplinată, exactă, atentă la detaliu. Eu vin cu emoția, cu povestea, cu pasiunea aceea românească, ce mai mult se simte decât se explică. Precizia japoneză și sensibilitatea românească sunt ca două fețe ale aceleași monede. Împreună formează un echilibru și creează un întreg
În arta ta se întâlnesc finețea japoneză și sensibilitatea românească. Unde se vede cel mai frumos această întâlnire?
Ultima mea lucrare, „Renașterea”, îmbină cel mai armonios sensibilitatea românească cu finețea și precizia japoneză. Kimonoul este integral din coji de ouă, unde am folosit 17 tipuri diferite de coji de ouă: struț, flamingo, pinguin, păun, papagal, emu.
Această operă descrie cel mai bine sufletul meu, care aparține deopotrivă României și Japoniei, în egală măsură. Kimonoul este podul meu între cele două lumi, și veți regăsi sculptate pe el motive tradiționale românești: ia tradițională, poarta maramureșeană, cultura Cucuteni, precum și elemente ale tradiției japoneze – Tsuru (cocorul), Kintsugi, Aizome.
Lucrezi cu materiale fragile, coji de ouă, pe care le transformi în artă. Ce te atrage la fragilitate? Cum ai ajuns să lucrezi cu materiale atât de neobișnuite?
Fragilitatea mi-a arătat drumul în viață. Într-o zi, participând la un eveniment la o școală pentru copii hipoacuzici, le-am vorbit despre România și le-am explicat arta încondeierii ouălor. Am văzut în ochii lor o lumină de speranță, o scânteie pe care îmi este greu să o descriu în cuvinte.
Atunci am simțit că modelatul obiectelor fragile poate fi un limbaj universal, poate atinge inimi și poate da speranță, fără să fie nevoie de cuvinte. Atunci am realizat ceva ce se stratifica în interiorul meu de ceva vreme: coaja de ou este simbolul fragilității pline de forță ascunsă, este simbolul unui nou început. Este o renaștere! Astfel că, de atunci, coaja de ouă mi-a devenit instrument, limbaj, mărturisire.
Reproducerea totală sau parțială a materialelor este permisă numai cu acordul expres al Botosaninews.ro.
© Copyright Botosaninews.ro | Gazduit de SpeedHost.ro | Realizat de DowMedia
